Încă nu mă trezisem de-a binelea dar ţineam pasul întins spre birou ca şi când aş fi fost teleghidată. Ştiam drumul chiar şi cu ochii închişi. Dar nici măcar în această stare confuză nu se putea să nu remarc apariţia pitorească din uşa biroului. Era un personaj desprins parcă dintr-un western sau dintr-un film de-al lui Kusturica. Purta pantaloni şi cizme de cowboy, vestă de piele şi o cămaşă care fusese cândva albă. Zâmbea, dolofan şi binevoitor, etalând fără sinchiseală lipsa câtorva dinţi din faţă. O pălărie neagră cu boruri largi, un fel de sombrero, asigurată cu un şiret legat sub bărbie, sau mai bine zis sub bărbii, îi completa costumaţia. – Moldovean care a călătorit în Texas, am chicotit eu, cal îi mai trebuie!
- Vorbeşte te rog tu cu el, mi-a şoptit portarul, eu nu ştiu ce vrea, nu înţeleg nimic din ce spune!
- Cu ce vă pot fi de folos?, l-am întrebat pe cowboy.
Şi astfel povestea a început. Mi-a spus că abia a ajuns în Moldova, că vine din Kiev şi că bagajele i s-au pierdut.
- Aţi spus Kiev? am întrebat mirată.
- Da, vă explic imediat. Acum un an m-am înscris pe internet la o agenţie matrimonială. Aşa am cunoscut-o pe Galea din Moldova şi după ce am corespondat atâta timp, m-am hotărât să o întâlnesc în realitate. Agenţia matrimonială are sediul în Kiev. Cei de acolo mi-au promis că mă vor întâmpina la aeroport, dar n-au venit.
- Şi ce-aţi făcut, am întrebat, aţi declarat pierdute bagajele, aţi aflat când puteţi să le ridicaţi?
- Da! Nu… Nu ştiu. Înţelegeţi, cei de la agenţia matrimonială mi-au promis că vin să mă ia din aeroport, dar acolo nu m-a aşteptat nimeni. Eram disperat! Telefonul mobil în care am toate numerele de contact a rămas în bagajele rătăcite. Dar instinctul mi-a spus că dacă vin în Moldova s-o caut pe Galea, o voi găsi negreşit!
Sărmanul, am spus în sinea mea, s-a gândit că Moldova e un fel de sat şi dacă vine aici află repede întrebând din om în om unde locuieşte Galea. Şi a continuat ca şi când mi-ar fi citit gândul:
- Am sosit azi dimineaţă cu autobuzul din Kiev, am întrebat în autogară, am întrebat pe stradă şi m-am mirat foarte tare că nimeni nu ştie unde stă Galea. De aceea am venit la dumneavoastră. O cunoaşteţi, puteţi s-o găsiţi?
Casă de nebuni, m-am gândit, unde să i-o caut eu pe Galea, poate că ea nici nu există, poate el a intrat fără să ştie într-o schemă frauduloasă de extorcare a banilor de la străinii care visează să-şi găsească neveste în estul post sovietic, exotic şi complet necunoscut pentru ei.
- Va fi foarte greu să o găsim pe Galea pe care o căutaţi dumneavoastră, pentru că aici sunt cel puţin o sută de mii de femei cu acest nume!
Faţa i s-a alungit de mirare, nu-şi imagina probabil că iubita lui poartă un nume atât de comun şi că locuieşte într-un sat atât de mare, sau credea că o fată care se mărită cu un cetăţean străin trebuie să fie un fel de vedetă locală. Chiar mi s-a făcut milă de el şi m-am gândit că poate a stat neînsurat până la cincizeci de ani ca să adune bani, să se pună pe picioare şi acum, când e la un pas de a-şi aranja viaţa, eu stau şi nu fac nimic pentru a-l ajuta. M-am mobilizat. L-am rugat să-şi amintească numele ei de familie. Mi l-a scris, greşit bineînţeles, dar asta aveam să aflu abia atunci când încercam fără succes să o găsesc pe reţelele de socializare din internet. Am vrut să renunţ dar pentru că i-am promis să îl ajut am sunat la Kiev să mă asigur că măcar îşi va recupera bagajele. Apoi am hotărât să scap de el pentru o oră şi i-am sugerat să meargă într-un internet cafe din preajmă şi să-i trimită un e-mail iubitei lui prin care să o anunţe că el a ajuns la noi şi să o roage să ne dea telefon de îndată ce citeşte mesajul. Iar în acest timp eu să-mi astâmpăr lipsa cafelei de dimineaţă care nu mă lăsa să mă concentrez la căutarea Galinei în satul numit Moldova.
S-a întors după două ore cu faţa căzută, transpirat, speriat, obosit şi pierdut. I-a scris fetei, a scris şi la agenţia matrimonială, a aşteptat, dar nu i-a răspuns nimeni. Of, parcă nici cafeaua nu-mi mai tihnea…
- V-am găsit bagajele, m-am grăbit eu să-l bucur. Problema e că azi nu există cursă între Kiev şi Chişinău, aşa că va trebui să le aşteptaţi un pic mai mult.
- Nuuu, să mi le trimită acasă! Vă rog, vreau acasă, asta e tot ce-mi doresc, să zbor imediat acasă!
- Bine, i-am spus, vă caut un bilet de avion la prima cursă. Cum îl achitaţi?
Am rămas stupefiată când l-am auzit cum răspunde senin că el nu are decât o sută de dolari, pentru că el de fapt a venit în Moldova să facă bani la ferma de porci a viitorului său socru.
- Nu vă ajunge o sută de dolari pentru bilet, aveţi un card? m-am interesat eu.
- Nu, nu am card. Şi nici alţi bani în afară de cei o sută de dolari de care v-am spus.
- Cum, dumneavoastră aţi venit în Moldova cu bilet pentru o singură direcţie?
- Da. Pentru că eu am venit să mă căsătoresc cu Galea şi să lucrez la ferma tatălui ei. El creşte porci aici şi o să mă plătească.
Eram pe scena unui teatru al absurdului. Abia acum am observat ineluşul cu cinci pietricele pe care îl purta pe prima falangă a degetului mic de la mâna dreaptă. Cu el probabil urma să o ceară în căsătorie pe Galea. Of, cât s-au emancipat şi taţii ăştia în Moldova, m-am gândit, caută gineri peste ocean, le promit şi de lucru doar ca să-şi vadă fetele măritate peste graniţă, că aşa e moda. Numai că toată emanciparea din această poveste cădea pe capul meu!
- Ok, i-am spus întinzându-i o coală de hârtie, daţi-mi numele părinţilor, fraţilor, prietenilor, al persoanei celei mai apropiate, care ar putea să vă împrumute fără probleme bani pentru un bilet de avion. Spre mirarea mea, a început prin a-şi scrie propriul nume.
- Nu scrieţi numele dumneavoastră, daţi-mi un prieten sau o rudă foarte apropiate căreia să-i cerem ajutorul şi să nu ne refuze.
- Nu e numele meu, e al soţiei! – a răspuns el senin. Am amuţit preţ de câteva secunde.
- Cum, dumneavoastră sunteţi căsătorit? – am îndrăznit timidă. – Şi vreţi ca eu să-i telefonez soţiei dumneavoastră şi să-i cer bani ca să vă trimitem acasă?
Casă de nebuni. .. am repetat în sinea mea. Am sunat-o totuşi pe sărmana femeie să-i cer ajutor în numele soţului ei dar n-am avut noroc. Mi-a spus că nu are cum să-l ajute, că ei nu au bani, că el a plecat în Moldova să lucreze şi că ea nu-l aştepta atât de devreme. A doua revelaţie în aceeaşi zi era deja prea mult! Auzi dom’le, a plecat el de pe alt continent în Moldova să facă bani! Dacă ar mai fi fost în viaţă Camus sau Kafka, le-aş fi dat acest subiect pentru un bestseller cum nu s-a mai scris vreodată. Aproape n-am auzit telefonul care suna:
- Alo, bună ziua! Eu mă numesc Galea, am primit un mesaj să vă telefonez!
- Bună ziua Galea – am exclamat fericită – ce bine că în sfârşit ai sunat! Tu îl cunoşti pe Tom?
- Da, desigur, noi îl aşteptăm! Nu ştiam ce s-a întâmplat, de ce încă nu a ajuns.
Ei îl aşteptau acasă, la Sîngera! Cu flori şi probabil cu masa pusă, ca să continue ca într-o telenovelă idila începută ireal, pe internet.
- Galea, de cât timp aveţi nevoie ca să ajungeţi la noi? Circulă microbuzele de la voi spre Chişinău?
- Sigur că da, dar eu vin cu maşina. Mă aduce tata. Vom fi acolo în maximum o jumătate de oră.
- Galea vine să vă ia…cu tatăl ei, i-am transmis mirelui mesajul. Şi am ieşit ca să nu mă pufnească râsul în faţa lui.
Am revenit în birou ca să raspund apelului telefonic al soţiei legale a ”mirelui”. Mi-a comunicat că nu a găsit bani şi că ea nu înţelege ce s-a întâmplat, că doar totul părea foarte sigur şi că el avea un loc de muncă în Moldova. Voia să afle de la mine ce s-a întâmplat la ferma la care soţul ei trebuia să crească porci! I-am răspuns că noi nu avem nicio tangenţă cu ferma de porci şi i l-am dat pe el la telefon ca să vorbească direct despre contractul de muncă eşuat.
Am fost martor al unei discuţii private şi nu vreau să dau amănunte. Am înţeles doar că minciunile unui cetăţean străin în explicaţiile pe care i le dă soţiei nu diferă radical de minciunile unui moldovean pus în aceeaşi situaţie. Într-un cuvânt, s-a descurcat!
Mă căuta portarul să-mi spună că au venit doi vizitatori cu o Lada.
- Să intre, i-am răspuns, a venit alaiul să ia ”mirele”!
Doamne, ce colorat a devenit totul când au intrat. Galea, care nu avea mai mult de douăzeci de ani, era îmbrăcată într-o haină de blană roşcată, foarte pufoasă dar cam largă şi veche, cu o geantă împodobită cu ţinte şi pietricele lucioase care nu se asorta deloc cu nimic, cu părul întins şi fardată puternic. Socrul mic, cu cămaşă nou-nouţă, cu pantaloni la dungă, îmbălsămat cu un litru de parfum ieftin, cu părul încă umed pieptănat peste cap. După privirile de evaluare reciprocă a urmat o strângere de mână emoţionată şi urările de bun venit pe care mireasa le traducea. Alaiul etala o oarecare fericire ospitalieră chiar dacă pe faţa socrului mic vedeam că bucuria se transformă în mirare şi apoi în dezamagire, probabil datorată faptului că mirele era doar cu puţin mai tânăr decât el. Nu cred că aşa îşi imagina el că arată ginerii din alte ţări. Şi apoi, oare pentru asta a muncit el atât ca să-i cumpere fetei blană, ca să i-o dea unuia de aceeaşi vârstă cu el? Chiar dacă deţine un alt fel de paşaport! Unde mai pui că ”mirele” zâmbea fericit iar lipsa dinţilor era atât de evidentă încât mie îmi era frică să nu ni-l lase cadou în birou şi să plece.
Totuşi l-au luat. Nu ştiu dacă au chemat neamurile să se minuneze de un aşa ginere de peste ocean la un pahar de vin, dar a doua zi dimineaţa l-au adus înapoi. Între timp am reuşit noi să rezolvăm problema biletului de avion. Mirele semna documentele având ineluşul la locul lui, pe prima falangă a degetului mic.
Ei bine, mi-am zis, încă o moldoveancă şi-a luat grija măritatului cu străini. Încă una şi-a şters pentru totdeauna din minte ideea preconcepută că bărbaţii de peste hotare sunt mai buni şi mai de râvnit decât cei autohtoni. Încă una şi-a dat seama că fiecare naţie are toată paleta de caractere, că pozele şi mirajul străinătăţii pot fi înşelătoare şi că geografia nu e neapărat un criteriu de alegere a perechii alături de care vrei să-ţi petreci viaţa…
