Angela Brasoveanu

Uitasem demult această istorie. Aș fi uitat-o definitiv, dacă nu venea zilele astea, la un ceai, vorba despre renumitul cămin nr.6, al jurnaliștilor, locul unde s-au consumat cinci dintre cei mai furtunoși ani din viața noastră.

Deci, legenda glăsuiește că au fost odată ca niciodată o Ea și un El (toate căminele de la Malinovski, bien sur, băgau mîna în Focul Veșnic că anume la ei s-ar fi întîmplat întîmplarea), care s-au îndrăgostit nebunește unul de altul. Pînă aici – banalitate, clișeu, groapă comună. Pe cine mai uimești cu o iubire studențească! Dar. El și Ea nu numai că se iubeau nebunește, dar au hotărît că se vor iubi întreaga viață și cu acest mesaj pașnic și frumos s-au prezentat în fața părinților. Părinții au zis un „nu” categoric, lucru care se întîmplă și pe la case mai mari. Istoria n-a păstrat detalii cine și cui n-o fi plăcut sau o fi călcat pe bătătură. C-o fi fost fata de la nord cu casă acoperită cu bleahă și cu mere de aur în ogradă și băiatul o fi fost fecior de „izdavoi” de la sud, c-o fi fost băiatul fiu de negustor de mături cu salteaua de pe lejancă plină cu ruble de 25, iar fata – fiică de bețivi, c-o fi fost unul baptisti și altul – comunist (cronicarul n-a fost prea interesat de diferențele sociale adesea imaginare la moldoveni) – cert este că acești Capullescu și Monteccheanu nu s-au înțeles. Ba chiar le-au interzis să se mai vadă. Lucru total inadmisibil pentru cei doi îndrăgostiți.

Și atunci au hotărît.

Sesiunea de vară era pe sfîrșite și toți studenții erau cu gîndul să fugă odată din acest Chișinău prăfuit și înăbușitor. Zi după zi căminul se golea. Semn bun pentru ei. Într-o zi Julieta îi făcu o vizită verișoarei sale care lucra la farmacie și îi ceru otravă pentru șoareci. Verișoara privi lung fața Julietei, palidă și cu ochii stinși (sau poate străluceau înfrigurat, alegeți ce vă convine), dispăru în burta farmaciei, și apăru cu un fîșic de praf alb. Uite. Julieta încercă să-i plătească cu o bancnotă de zece ruble asudată în palme, dar verișoara refuză să ia banii.

• Am luat, îi zise ea lui Romeo, care aștepta sfios după colț. Au mers de mînă prin oraș, văzîndu-l parcă pentru prima dată. Simțeau cu fiecare celulă a corpului fîșicul cu praf alb de la fundul genții Julietei.

  Căminul era aproape gol, doar niște muște roiau la recepție, făcînd-o pe baba de serviciu să se trezească din moțăitul de-asupra unei reviste Rabotnița.

• Voi cînd plecați?
• Azi! Au răspuns într-un glas.
• Nu uitați să lăsați cheile! Le zise, scăpînd iarăși capul pe piept. Lectura e un lucru obositor.

  Dintr-o mișcare, Romeo agăță de scîndura cu numerele camerelor cheia de la camera lui și mută o altă cheie numărul de la camera Julietei (sau cam așa ar fi fost logic să procedeze, ca să nu trezească suspiciuni, cheile oricum semănau toate între ele).

  Camera ei era la ultimul etaj. La colț. Cu patru paturi de sîrmă, un dulap și o masă acoperită cu mușama albastră pe alocuri tăiată). Cu ferestre spre un fel de curte părăsită, cu tomberoane de gunoi și motani sfrijiți din lipsă de resturi alimentare studențești. Au încuiat pe dinăuntru și au aruncat cheia pe geam. Căzu fără zgomot în buruienile de sub clădire. Cu mîna tremurîndă (probabil, lucru normal pentru asemenea ocupații) Julieta (ea avea scrisul mai frumos) scrise două rînduri către părinți, apoi se opri, lăsînd să cadă pe mijloc, simetric, o lacrimă mare și rotundă care umflă hîrtia. A doua căzu alături, pe mușama. Au dizolvat praful într-un pahar cu apă și l-au băut pe rînd, ținîndu-l ritualic cu toate patru mîini. S-au culcat alături pe patul, plasa căruia ajungea zgomotos pînă la borcanele goale dedesubt. Își țineau mîinile împreună lipite de piept, privindu-se în ochi (parcă așa ar fi trebuit să se desfășoare scena după legile telenovelei, în noul realism european ar mai fi apărut și niște gîndaci mergînd oblic pe perete). Încă puțin.

• Simți deja? Întrebă ea în șoaptă, gîtuită de emoție.
• Da, șopti și el.

  Durerea se înfipse ca un cuțit știrb în măruntaie. În două abdomene odată.

• Adio, își spuseră într-un glas.

Cuțitele se înfigeau acum unul după altul în burți. La un moment dat, Julieta se repezi spre ușă, bătu sălbatic cu pumnii, apoi se lăsă, rușinată, la podea, cuprinzîndu-și capul cu mîinile.

- Nu mă privi!

Pînă la el răzbătu un miros pe care la început nici nu-l înțelese, apoi spasmele intestinelor îl făcură și pe el să sară ca ars. Tîrziu.

• Așa se întîmplă întotdeauna? Întrebă el?
• Nu știu, șuieră ea, încă necrezînd ce i s-a întîmplat.

  Au aruncat peste geam hainele murdare, dar n-au reușit să se schimbe, privind amîndoi în direcții diferite (el trase o pereche de pantaloni roz de-a cuiva din fete) că drama se repetă. Zburară alte haine peste geam. Ea plîngea în hohote, încercînd să vomite. El era roșu, cu vinele la gît umflate. Durerile deveneau tot mai tăioase. Se ghemui, cu pumnii stîrnși, în spațiul mic dintre pat și dulap. Lovi iarăși niște borcane.

  Sub ferestre nu trecea nimeni. Întuneric, pustiu, liniște. Lună. Bătură îndelung în ușă, îngroziți că nu le va deschide nimeni și îngroziți că le va deschide, totuși, cineva. Liniște. Peste copaci, ferestrele celuilalt cămin erau întunecate toate. Nu se vedea nici maniacul pașnic care de obicei le pîndea pe fete lîngă tomberoanele de gunoi ca să-și desfacă brusc trenciul, împărtîșindu-și cu ele simpla bucurie a existenței. Era epoca dinainte de telefoane mobile, dinainte de internet, dinainte de viața pe pămînt. La mijlocul anilor 80. Peste trei zile, baba, trimisă de intendant (sau poate de intendent) să verifice bucătăriile și vc-urile înainte de a pleca în concediu, urca mahmură și supărată scările. De la etajul patru, dincolo de vc, venea un miros îngrozitor de rahat.

• Ce naiba, s-o fi spart vreo țeavă…

  P.S. Nu și-au mai vorbit niciodată, pînă la absolvire. Cînd unul îl zărea pe celălalt, trecea drumul pe partea cealaltă. Nu se știe nimic despre soarta ulterioară a verișoarei.

  Se apucă cineva să scrie „Romeo și Julieta, 20 years later”?