…nici nu mai știu ce țin minte, memoria mea se culcă cu altul…(fragment dintr-un cîntec rusesc pe care nu știu cine-l cîntă)
Săptămîna trecută a fost marcată de două enervări și un dat mărunțel din buze. Susnumitele enervări au avut ca sursă două personaje: primul „uitase cu desăvîrșire” un episod care nu-i era convenabil să și-l amintească (deși sînt vreo 15 martori încă vii), pentru că nu arată prea imaculată icoana pe care și-a construit-o între timp, al doilea personaj insista asupra unei amintiri care în capul lui crescuse cu atîtea detalii, curbeci, noduri triple și semnificații, încît era deja mult prea departe de ceea ce fusese… Și, mă repet, lucrul cel mai enervant era că ambele personaje chiar păreau a crede în ceea ce spuneau. Poate chiar și credeau. E una dintre acele clipe cînd vrei să te retragi, să te așezi undeva de unde ai o perspectivă bună a lucrurilor și să te crucești în voie: cum naiba poți să-ți redactezi amintirile într-un asemenea hal? Unde e deontologia profesională? Unde e sovestea, la urma urmei? Iată că se poate. A fost un caz rar cînd și întrebările retorice au capătat un răspuns. Citesc seara un articol în care savanții dau o veste: chiar dacă timp de un secol se credea că memoria noastră este ca o carte (care deși se îngălbenește cu timpul, se mai terfelește, mai cad foile – textul, povestea, personajele rămîn aceleași), de fapt memoria noastră seamănă cu depozit de file-uri. De fiecare dată cînd umblăm la o amintire, mai adăugăm sau mai scoatem ceva detalii care ne fac să ne simțim mai bine sau mai prost, după caz. Apoi amintirea se întoarce la locul ei depozitare în forma deja redactată. Care poate fi extrasă iarăși. Și iarăși putem să mai redactăm ceva în ceea ce a fost odată. Ca un text în care faci schimbări și apeși pe save. Ba chiar poți să-ți creezi amintiri care n-au existat niciodată. Noi-nouțe. Descoperire care a dat oarecum peste cap onorariile psihanaliștilor: multe dintre așa zisele amintiri refulate care ca și cum erau scoase la suprafață de tehnicile lor se dovedesc a fi niște false amintiri.
Omul minte așa cum respiră, adică permanent și absolut natural. Evenimentele reale se păstrează alături de cele imaginare și nimeni nu e în stare să le deosebească, uneori nici chiar protagoniștii.
Nu voi da toate detaliile chinurilor la care au fost supuși șobolanii lui Karim Nader ca să ne demonstreze că oamenii spun minciuni sau că anumite amintiri pot fi șterse sau înlocuite.
Voi zice doar despre Elizabeth Loftus, una dintre cele mai influente psiholoage din America, care a răsturnat aproape de una singură epidemia amintirilor refulate, realizînd unul dintre cele mai importante experimente psihologice din ultimii 20 de ani și care are numele de cod „m-am pierdut în centrul comercial”. Lui Cris, un băiat de 14 ani, i s-a dat să citească cîteva alineate despre 3 amintiri reale și una inventată din copilăria lui (psihologul fusese ajutat de către fratele mai mare al băiatului). Amintirea inventată era despre faptul că, atunci cînd era mic, s-a pierdut într-un centru comercial și a fost găsit de un bărbat în vîrstă. Timp de cinci zile băiatul trebuia să descrie în amănunte cele 4 amintiri. Mai face oare să adăugăm că scena cu centrul comercial băiatul a descris-o ca pe una reală, adăugînd amănunte cu fiecare zi? Iar atunci cînd i s-a zis că, de fapt, una dintre cele patru este falsă, el a ales alta? Experimentul a fost repetat pe zeci de oameni. Fiecare al patrulea povestea cu siguranță și destule amănunte scena cu magazinul. Iată cît de ușor este să falsifici amintirile – e de ajuns să-i propui omului o canava, o matrice a evenimentelor și 25% din oameni și le vor atribui cu plăcere. Iată. Așa că furia a trecut, nedumerirea însă insistă să rămînă. Ca și datul mărunțel din buze. Mi-l poate lua cineva, chiar și cu argumente științifice?
Gata. Mă duc să-mi fac curat prin amintiri, să le mai scot la aerisit, la scuturat, să văd ce fac cu propriile falsuri – e săptămîna patimilor, ce mai. Avem voie să fim patetici. N-avem voie să fim prăfuiți.
Voi?
inteleg…
Rabdare si noroc. In a evita probabil…
Nu-s ce sa zic. Poate p-u ca… sint prea multe de spus.
concentreaza-te, muzonus, si zi! o sa-ti fie mult mai usor…
Si daca mai transpui fenomenul la asa zisa memorie colectiva, si-i mai spui unei natiuni ca albu-i negru si invers, atunci putem intelege originea marazmului fostelor guvernari (nu vorbim pana cand de actuala, e devreme:)). Tehnica de spalare a creerelor (dovedita stiintific), a fost folosita cu succes de sovietici, si mai e folosita si astazi. Cineva spunea candva ca totul e relativ.
Ce m-a ușurat acest material. Eu am vre-o 2 ani decând aveam aceasta impresie despre memoria oamenilor și acum iată și savanții au demonstrat-o
felicitari si pentru blog, si pentru emisiune, dna Brasoveanu!
cafeaua se combina perfect cu amandoua, va multumesc un inceput de zi atat de frumos! mai rar asemenea concept si standard in Moldova!! va urez cat multe idei si in continuare!
pentru Mircea: dar nici chiar atit de relativ, asta-i uimirea!
către Canja C. : ești o fata inteleapta! ti-ai dat seama cu doi ani în urma! mie mi-a luat mai mult timp revolta, acum a venit și biata înțelegere pe la mine
către Elena Co: Vă multumesc frumos! Oricît ne-am da noi de autosuficienți, e plăcut să știi că cineva are o părere bună despre ceea ce faci
.
Pardon Angela, eu m’am referit la uitarea “normala”, dar minciunosii si mitomanii sunt intr-adevar greu de suportat:)
o daaaa, asta știu. chiar am și o colecție mică de oameni care își construiesc întreaga viață mitul despre sine, foaaarte departe de ceea ce sînt cu adevărat. și e o muncă grea, te asigur! cel mai haios este că le știi dedesubturile, sau fără să vrei, participi la niște scene care îi developează… savuros moment! sper să am măcar puțin talent ca să-i pot descrie odată
))
Da, mi-a placut articolul. Dar cel mai mult imi plac la tine cuvintele potrivite. Noi nu avem un cuvint care sa ekivaleze cu sovestea. E misto. Imi pare rau ca nu stiu despre cine vorbesti i n articol…
cred ca ai si tu oameni de genul asta in jurul tau, ce sa ne mai obosim cu nume. fenomenul conteaza!
tot Loftus are si faza cu schemele pe care le avem cu totii in minte, scheme gen intrun birou tre sa vezi neaparat multe foi scrise sau nescrise, o rama cu poze cu sotia sau sotul
, un calendar si tot asa. si s-a facut un experiment in care cateva zeci de oameni au stat intrun birou si apoi au fost intrebati ce obiecte erau si ce obiecte nu erau acolo (trebuiau sa le aleaga dintr-o lista). majoritatea au ales obiecte de genul ‘carti, pixuri, mape’ ca obiecte existente in birou, pe cand acestea nu erau acolo. si uite asa Loftus a explicat conceptul de ’schemas’ care ne pateaza memoriile, si ne fac sa ne aducem aminte de lucruri care defapt nu exista, sau nu s-au intamplat, dar noi avem impresia ca ele ar fi trebuit sa se intample, pentru ca sunt potrivite in contextul schemelor create in cap. 