Angela Brasoveanu

Aproape 12. Pe 31 august, la umbra platanilor, vizavi de Muzeul de Arte și Pani-Pit, mergea Gabi Stati. Cu inconfundabilii săi zulufi, ochelarii de soare, tricou negru și blugi. Cu prietenul său în tricou alb și blugi. Mîncînd agale răsărită. În spatele lor mergeau doi bodyguarzi masivi, în costume negre și ochelari la fel de negri. Era doar o plimbare din seria „orașul meu, mîndria mea”, era o acțiune de susținere a producătorului local de floarea soarelui, era oare răsărită cu cristale svarovski sub coajă, realizată în cantități limitate, pentru cunoscători? A cumpărat recent vreo oloiniță și aceasta era plimbarea de promo? Teasing? Suspans?
Unde era rolls-royce-ul decapotabil, cu șoferul atent la mișcarea mîinii drepte elegantă și în același timp relaxată care ducea la gura stăpînului sămînța dătătoare de vitamina A și E? Și O?
Și unde erau camerele, de ce lipseau paparazzii sub brazii palatului național, de ce a lipsit știrea în prime time? Mda, o țară fără simțul valorii…

Îndeplinindu-ne datoria creștinească față de datoria creștinească a polițiștilor de la Varnița, înaintăm cîteva învîrtituri de roți mai aproape de visul Karei. Grănicerii. Transmit pașapoartele prin geamul deschis. Kto iz vas Kara Baptista? Grajdane dalinego zarubiejia pot să treacă granița doar pe la punctul central. Și dacă de exemplu ne luăm viteză și trecem în trombă prin vamă? Ce o să ne facă? Întrebă Kara. Centura de siguranță mă gîtui încurcîndu-mă să mă întorc spre ea cu grația ce mă caracterizează. Kara se făcu mică pe bancheta din spate. Just for fun! se scuză ea… O luarăm în trombă, dar în direcția de unde venisem. Salutîndu-i ca pe niște vechi prieteni pe polițiștii mitomani. 

Încă 2 km de zări albastre și gropi negre. 

Vama corectă

Deschideți portbagajul! Îl deschid.  Mda. Un mănunchi de pene de struț și de fazan rămase de la o ședință foto. Adidașii care așteaptă răbdători și deja dezintresați un avînt sportiv ce întîrzie cronic. Un șold de mistreț congelat făcut cadou de Paști de Angelina T. Trei legături cu reviste de la retur. Tăcere. Dau mărunțel din buze. Polițiștii n.2 îmi zic patern: n-o să vă dea voie să treceți cu astea… Poate să vi le las și le iau cînd mă întorc, întreb conspirativ. Dacă nu vă dau voie, bine. Zic ei, la fel de conspirativ. Ghinion, în fața noastră oprește un autocar. 40 de oameni care au de îndeplinit același formular de intrare într-o țară care nu există. Prindem coadă. Bărbați în scurte de piele. Bărbați fără scurte de piele. Păr tuns căpăcică. Femei cu blugi brodați cu fir „de aur”. Femei cu retuji. Evident, la ghișeul nostru coada se mișcă mai greu. Legea nefericirii universale. Kara se apleacă spre mine și vorbește  în franceză: cum crezi, ce caută toți oamenii aceștia în Transnistria? Se duc după un sac de cartofi de sămînță, îi zic la fel de încet. Dar de ce vorbești în franceză? A, să nu înțeleagă ceilalți 40 din jur, normal… Peste vreo oră și jumate sîntem în sfîrșit înregistrate (frate-meu are permis de serviciu) și astfel îmbunătățim statisticile transnistrene cu numărul de turiști care i-au vizitat. De ce nu ne pun ștampilă, clipește Kara dezamăgită. Pentru că intrăm în Neverland. Acolo ștampilele sînt de polen de ghiocei. Deschidem iarăși portbagajul. Se adună consiliu de grăniceri. Gravi. Tăcere.   Ce literatură e asta? Am uitat să las returul la birou, zic. Nu e convingător.  Răsfoiesc în gînd revista. Mdaaa. Numărul nostru patriotic, cu tricoloare,  președinți și creieri de vită… numai bun de dus în Transnistria. Le numără. 31. Răsfoiesc cu două degete, dar într-un mod ciudat, doar pe un colț, fără să vadă mai nimic. Parcă ar număra banii. Pot să vi le las aici, dacă nu vreți să corup poporul transnistrean… Nu-nu-nu. Citobi eto bilo v poslednii raz, îmi ziseră pe un ton didactic. 

Transnistrian fake

E pentru prima dată cînd mă bucur să văd un tanc. Stă țanțoș pe piedestal, demonstrîndu-i Karei că e într-o zonă specială. Trecem ca ntr-un film retro de-a lungul unui gard de beton pe care e scris cu litere de un metru ceva de bine despre pmr. Facem un cerc, trecem Nistrul ca să vedem și cetatea Tighinei. Secolul 12? Secolul 15? Pare un fake. Acoperișul e prea nou pentru o cetate, zise Kara, mijind ochii din cauza soarelui de apus. Chiar nu se poate rezolva  problema Transnistriei? Nu, contrabanda convine tuturor. Știi ce gelos a fost Voronin cînd nu a fost trimis el ca președinte în Transnistria, ci Smirnov? De asta nici azi nu-l poate înghiți, ca în bancurile cu polițistul care zice “pe banii mei te-ai dus pe Canare”? Traduc, pe cît posibil de infidel. Încărcăm sacul cu cartofi și mieii. De ce vopsiți copacii cu alb? Întreabă Kara mirată. Ca să nu se urce urșii pe ramurile subțiri și să le rupă. Trecem pe la supermarketul Sherif să luăm cognac Kvint, unicul suvenir din această zonă de vis. Supermarketul meu de la Bruxelles nu este atît de mare și curat, zice Kara. Îi povestesc cum s-au pricopsit transnistrenii cu spirtul de cognac al Moldovei, lăsînd-o, a cîta oară, cu toate buzele umflate. În stînga supermarketului se înalță ca un cozonac Arcul de triumf, în dreapta – bezeaua Memorialului și cimitirul. Sînt prea noi, prea renovate, prea colorate, se miră Kara. Propaganda! Memorie bine gonflată!. Such a strange place!  Kara are aparat de fotografiat, dar nu face niciodată nicio poză, oriunde s-ar duce. Ea singură nu înțelege de ce. Păstrez totul în cap, zice ea. Ce ordine trebuie să ai într-un asemenea cap și cîți angajați care să aibă grijă de ea, mă gîndesc eu, dar tac.  La vamă salutăm grănicerii vigilenți care se adună iarăși să ne numere revistele. La benzinăria de la Bulboaca ne tund lejer cu 3 litri de benzină la cei 15 plătiți. Kara vorbește la telefon. Știi, chiar acum am ieșit din Transnistria! Tipul de dincolo exclamă: I’m so gelous! Gropile apar și dispar în întuneric ca niște guri cariate de la Frumusețe pe muchie de cuțit. Dintr-o eroare de pilotaj o luăm pe strada Muncești, cea mai lungă stradă din Europa. Dintr-o dată gropile din afara orașului par un fel de murzilka virgină în comparație cu asfaltul munceștean. Dacă e să faci un film trash și fără filosofie despre o zonă unde nu se întîmplă nimic bun, strada Muncești ar trebui să fie în top list ca locație. Gropi, saraie, putoare, gropi, saraie, putoare. Lipsea o domnișoară în scurtă roșie, ciorapi negri de plasă cu un prosop cu pîine și sare în mîini. For you, Kara. 

Găina patrupedă

Nu mănînc decît găină, în general am fost vegetariană, dar acuma se adaptează la viața de om normal. Ce moldoveni de treabă gătesc găină de Paști?  Răciturile de curcan o lasă rece. Ok. În zece minute va fi gata găina specială moldovenească. Cred că fac o glumă bună. Kara mănîncă, zicînd din cînd în cînd – mmmm. Această găină are such a lot of taste! N-am mai mîncat o asemenea găină! Influența Cernobîlului, zic. Cresc mari și sînt pline de gust! Ne uităm cu fiică-mea una la alta. Gluma se îngroașă.  Dau discret la o parte bucățile ce trădează originea de arheopterix behăitor. Some more wine? Ce vin! Totul la voi are atîta gust!! Și de ce nimeni nu știe de Moldova?…

(poate va urma)

Vreau să văd Transnistria, îmi zise Kara, americancă sosită să vadă Moldova în urma unei lecturi periculoase – Tenis cu moldovenii de Tony Hawks. (I’m an easy guest, îmi scrise ea pe fb. Îhî.) Ce să vezi acolo? Nu sînt nici urși pe stradă și nici kazaci cu șarovari și Kalașnikov în gît, îi zic. Mi s-a părut că sînt convingătoare. Planificam să petrec într-un mod mai talentat vinerea seacă. Dar karma e karmă. Mă sună frate-meu și, cu voce extrem de drăgostoasă, mă întrebă dacă nu vreau să vin să-l iau de la Tighina cu un sac de cartofi de sămînță pentru părinți (apel subtil la responsabilitatea de fiică!) și trei miei rotofei (apel și mai subtil la meniul comun de duminică). Mai rămînea să apară și vreun semn ceresc care să mă îndrepte – du-te, fiica mea, în Transnistria!!! Bineee.

Prima uimire, primul hop

Soare. În părți – peisaje rustice garnisite cu kuliocele multicolore, în față – șoseaua frumos șerpuitoare cu gropi artistic aranjate în figuri sofisticate… Valsăm. Kara zice impresionată – parcă sîntem într-un joc video cu mașinuțe… Da-da, zic, moldovenilor nici nu li se dă drumul pe șosele dacă nu se joacă trei luni la școala de șoferie de-a mașinuțele. Da? Zice ea uimită. Păcat, noi nu avem asemenea cursuri. Bieții europeni!

A doua uimire: cine e bărbatul acela cu mustăți și cruce care ne urmărește peste tot?

Ce multă propagandă aveți voi pe bilboarduri, zise ea, văzînd al milionulea panou cu exclamația sfîșietoare “Eu îmi iubesc Patria!” Nu e propagandă, e criză, îi zic. E iarăși uimită. Păi, e simplu. S-au rărit clienții care să dea 300 euro pentru o afișare pe un bilboard, proprietarii nu vor să scadă prețurile, dar respectiv trebuie să le umple cu ceva să nu le stea scheletele goale. Și ce e mai veșnic și mai nepieritor decît dragostea de țară?! 

Vama de vineri. A treia uimire a Karei și prima mea amendă

Facem un viraj sub nasul adormit al forțelor pacificatoare și ne îndreptăm spre Varnița, la sugestia înțeleaptă a iubitului frate. El deja ne așteaptă acolo, ca om al locului. În față se tîrîie, cu fundul pe jos, două Jiguliuri. Mașinile mele preferate, zice Kara. E rîndul meu să mă uimesc. Jiguliurile și trabanturile! Încetez să mă mai uimesc. Probabil, avem de a face cu o formă gravă de originalitate occidentală. 

Cît extrag documentele din geantă (mișcîndu-mă, totuși, cu 2 m pe oră în fundul celor 2 Jiguliuri) apar fericiți doi polițiști. Doamnă, ați încălcat! Ce?  Nu v-ați oprit la stop. Ups. Semnul, prins cu o pirostrie de sîrmă, rămase oarecum (cu niște șchioape) în urmă. Polițistul gras, cu mișcări grațioase de chelner perfect, mă predă colegului slab. Conduceți doamna la vagonaș. Acolo mai aștepta un tînăr. Dați-i voie doamnei să intre prima. Ce maniere! O să ajungă și la pupat mîna? Polițistul slab, la fel de bine dispus, se așează la masa de rumeguș presat. Pe monitorul computerului, cîteva oi și un cal (sau măgar) rîzînd cu toți dinții în prim plan. E din împrejurimi? glumesc eu destul de riscant, arătînd la monitor. Polițistul rîde, mulțumit că a fost apreciat gestul său de maximă libertate de exprimare artistică. Facem proces verbal, doamnă? Facem, da ziceți-mi ce presupune asta, zic. Păi, amenda maximă este de 200 de lei, dar dacă o achitați în 72 de ore, atunci plătiți doar jumătate. Fiindcă lumea amenzilor a fost pînă acum pentru mine mult prea departe și comunicarea mea cu polițiștii rutieri s-a limitat la cîteva schimburi de glumițe, bagajul meu de cunoștințe e gol. Mă uit zîmbind la fața lui zîmbitoare. Bine, faceți proces verbal. Să fac proces verbal???  Păi da, nu asta ați vrut? Să aveți din ce primi pensii și salarii… Da, dar… Polițistul e oarecum încurcat, zîmbetul se scurtează cu doi milimetri, nu înțelege de ce o doamnă aîtt de inteligentă nu înțelege lucruri elementare. Mă uit la el și îmi dau seama că acasă îl așteaptă nevasta cu calîm pe care să cumpere pomeni de paști, la secție îl așteaptă șeful pe care îl așteaptă acasă nevasta care trebuie și ea să cumpere pomeni de paști, îl așteaptă și șeful șefului care trebuie să dea și el dovadă de calități de creștin. Și-mi dau seama că e o crimă să rup acest lanț înălțător spre cer în vinerea seacă. Îmi dați voie să mă duc pînă la mașină, să-mi îndeplinesc datoria creștinească? Polițistul răsuflă ușurat. Sigur. Mă întorc și-i pun deschis pe biroul de rumeguș presat 100 lei. Sînt oare camere în jur? Îi lasă cîteva secunde pe masă, convingîndu-se că ei totuși există, apoi deschise discret primul sertar și lăsă să cadă grațios bancnotele în gaura întunecată. 

Kara era fericită. Mită polițiștilor! Cool! În față ne așteptau grănicerii.

(uimitor, dar va urma)

…nici nu mai știu ce țin minte, memoria mea se culcă cu altul…(fragment dintr-un cîntec rusesc pe care nu știu cine-l cîntă)

Săptămîna trecută a fost marcată de două enervări și un dat mărunțel din buze. Susnumitele enervări au avut ca sursă două personaje: primul „uitase cu desăvîrșire” un episod care nu-i era convenabil să și-l amintească (deși sînt vreo 15 martori încă vii), pentru că nu arată prea imaculată icoana pe care și-a construit-o între timp, al doilea personaj insista asupra unei amintiri care în capul lui crescuse cu atîtea detalii, curbeci, noduri triple și semnificații, încît era deja mult prea departe de ceea ce fusese… Și, mă repet, lucrul cel mai enervant era că ambele personaje chiar păreau a crede în ceea ce spuneau. Poate chiar și credeau. E una dintre acele clipe cînd vrei să te retragi, să te așezi undeva de unde ai o perspectivă bună a lucrurilor și să te crucești în voie: cum naiba poți să-ți redactezi amintirile într-un asemenea hal? Unde e deontologia profesională? Unde e sovestea, la urma urmei? Iată că se poate. A fost un caz rar cînd și întrebările retorice au capătat un răspuns. Citesc seara un articol în care savanții dau o veste: chiar dacă timp de un secol se credea că memoria noastră este ca o carte (care deși se îngălbenește cu timpul, se mai terfelește, mai cad foile – textul, povestea, personajele rămîn aceleași), de fapt memoria noastră seamănă cu depozit de file-uri. De fiecare dată cînd umblăm la o amintire, mai adăugăm sau mai scoatem ceva detalii care ne fac să ne simțim mai bine sau mai prost, după caz. Apoi amintirea se întoarce la locul ei depozitare în forma deja redactată. Care poate fi extrasă iarăși. Și iarăși putem să mai redactăm ceva în ceea ce a fost odată. Ca un text în care faci schimbări și apeși pe save. Ba chiar poți să-ți creezi amintiri care n-au existat niciodată. Noi-nouțe. Descoperire care a dat oarecum peste cap onorariile psihanaliștilor: multe dintre așa zisele amintiri refulate care ca și cum erau scoase la suprafață de tehnicile lor se dovedesc a fi niște false amintiri.

Omul minte așa cum respiră, adică permanent și absolut natural. Evenimentele reale se păstrează alături de cele imaginare și nimeni nu e în stare să le deosebească, uneori nici chiar protagoniștii.

Nu voi da toate detaliile chinurilor la care au fost supuși șobolanii lui Karim Nader ca să ne demonstreze că oamenii spun minciuni sau că anumite amintiri pot fi șterse sau înlocuite.

Voi zice doar despre Elizabeth Loftus, una dintre cele mai influente psiholoage din America, care a răsturnat aproape de una singură epidemia amintirilor refulate, realizînd unul dintre cele mai importante experimente psihologice din ultimii 20 de ani și care are numele de cod „m-am pierdut în centrul comercial”. Lui Cris, un băiat de 14 ani, i s-a dat să citească cîteva alineate despre 3 amintiri reale și una inventată din copilăria lui (psihologul fusese ajutat de către fratele mai mare al băiatului). Amintirea inventată era despre faptul că, atunci cînd era mic, s-a pierdut într-un centru comercial și a fost găsit de un bărbat în vîrstă. Timp de cinci zile băiatul trebuia să descrie în amănunte cele 4 amintiri. Mai face oare să adăugăm că scena cu centrul comercial băiatul a descris-o ca pe una reală, adăugînd amănunte cu fiecare zi? Iar atunci cînd i s-a zis că, de fapt, una dintre cele patru este falsă, el a ales alta? Experimentul a fost repetat pe zeci de oameni. Fiecare al patrulea povestea cu siguranță și destule amănunte scena cu magazinul. Iată cît de ușor este să falsifici amintirile – e de ajuns să-i propui omului o canava, o matrice a evenimentelor și 25% din oameni și le vor atribui cu plăcere. Iată. Așa că furia a trecut, nedumerirea însă insistă să rămînă. Ca și datul mărunțel din buze. Mi-l poate lua cineva, chiar și cu argumente științifice?

Gata. Mă duc să-mi fac curat prin amintiri, să le mai scot la aerisit, la scuturat, să văd ce fac cu propriile falsuri – e săptămîna patimilor, ce mai. Avem voie să fim patetici. N-avem voie să fim prăfuiți.

Voi?

Uitasem demult această istorie. Aș fi uitat-o definitiv, dacă nu venea zilele astea, la un ceai, vorba despre renumitul cămin nr.6, al jurnaliștilor, locul unde s-au consumat cinci dintre cei mai furtunoși ani din viața noastră.

Deci, legenda glăsuiește că au fost odată ca niciodată o Ea și un El (toate căminele de la Malinovski, bien sur, băgau mîna în Focul Veșnic că anume la ei s-ar fi întîmplat întîmplarea), care s-au îndrăgostit nebunește unul de altul. Pînă aici – banalitate, clișeu, groapă comună. Pe cine mai uimești cu o iubire studențească! Dar. El și Ea nu numai că se iubeau nebunește, dar au hotărît că se vor iubi întreaga viață și cu acest mesaj pașnic și frumos s-au prezentat în fața părinților. Părinții au zis un „nu” categoric, lucru care se întîmplă și pe la case mai mari. Istoria n-a păstrat detalii cine și cui n-o fi plăcut sau o fi călcat pe bătătură. C-o fi fost fata de la nord cu casă acoperită cu bleahă și cu mere de aur în ogradă și băiatul o fi fost fecior de „izdavoi” de la sud, c-o fi fost băiatul fiu de negustor de mături cu salteaua de pe lejancă plină cu ruble de 25, iar fata – fiică de bețivi, c-o fi fost unul baptisti și altul – comunist (cronicarul n-a fost prea interesat de diferențele sociale adesea imaginare la moldoveni) – cert este că acești Capullescu și Monteccheanu nu s-au înțeles. Ba chiar le-au interzis să se mai vadă. Lucru total inadmisibil pentru cei doi îndrăgostiți.

Și atunci au hotărît.

Sesiunea de vară era pe sfîrșite și toți studenții erau cu gîndul să fugă odată din acest Chișinău prăfuit și înăbușitor. Zi după zi căminul se golea. Semn bun pentru ei. Într-o zi Julieta îi făcu o vizită verișoarei sale care lucra la farmacie și îi ceru otravă pentru șoareci. Verișoara privi lung fața Julietei, palidă și cu ochii stinși (sau poate străluceau înfrigurat, alegeți ce vă convine), dispăru în burta farmaciei, și apăru cu un fîșic de praf alb. Uite. Julieta încercă să-i plătească cu o bancnotă de zece ruble asudată în palme, dar verișoara refuză să ia banii.

• Am luat, îi zise ea lui Romeo, care aștepta sfios după colț. Au mers de mînă prin oraș, văzîndu-l parcă pentru prima dată. Simțeau cu fiecare celulă a corpului fîșicul cu praf alb de la fundul genții Julietei.

  Căminul era aproape gol, doar niște muște roiau la recepție, făcînd-o pe baba de serviciu să se trezească din moțăitul de-asupra unei reviste Rabotnița.

• Voi cînd plecați?
• Azi! Au răspuns într-un glas.
• Nu uitați să lăsați cheile! Le zise, scăpînd iarăși capul pe piept. Lectura e un lucru obositor.

  Dintr-o mișcare, Romeo agăță de scîndura cu numerele camerelor cheia de la camera lui și mută o altă cheie numărul de la camera Julietei (sau cam așa ar fi fost logic să procedeze, ca să nu trezească suspiciuni, cheile oricum semănau toate între ele).

  Camera ei era la ultimul etaj. La colț. Cu patru paturi de sîrmă, un dulap și o masă acoperită cu mușama albastră pe alocuri tăiată). Cu ferestre spre un fel de curte părăsită, cu tomberoane de gunoi și motani sfrijiți din lipsă de resturi alimentare studențești. Au încuiat pe dinăuntru și au aruncat cheia pe geam. Căzu fără zgomot în buruienile de sub clădire. Cu mîna tremurîndă (probabil, lucru normal pentru asemenea ocupații) Julieta (ea avea scrisul mai frumos) scrise două rînduri către părinți, apoi se opri, lăsînd să cadă pe mijloc, simetric, o lacrimă mare și rotundă care umflă hîrtia. A doua căzu alături, pe mușama. Au dizolvat praful într-un pahar cu apă și l-au băut pe rînd, ținîndu-l ritualic cu toate patru mîini. S-au culcat alături pe patul, plasa căruia ajungea zgomotos pînă la borcanele goale dedesubt. Își țineau mîinile împreună lipite de piept, privindu-se în ochi (parcă așa ar fi trebuit să se desfășoare scena după legile telenovelei, în noul realism european ar mai fi apărut și niște gîndaci mergînd oblic pe perete). Încă puțin.

• Simți deja? Întrebă ea în șoaptă, gîtuită de emoție.
• Da, șopti și el.

  Durerea se înfipse ca un cuțit știrb în măruntaie. În două abdomene odată.

• Adio, își spuseră într-un glas.

Cuțitele se înfigeau acum unul după altul în burți. La un moment dat, Julieta se repezi spre ușă, bătu sălbatic cu pumnii, apoi se lăsă, rușinată, la podea, cuprinzîndu-și capul cu mîinile.

- Nu mă privi!

Pînă la el răzbătu un miros pe care la început nici nu-l înțelese, apoi spasmele intestinelor îl făcură și pe el să sară ca ars. Tîrziu.

• Așa se întîmplă întotdeauna? Întrebă el?
• Nu știu, șuieră ea, încă necrezînd ce i s-a întîmplat.

  Au aruncat peste geam hainele murdare, dar n-au reușit să se schimbe, privind amîndoi în direcții diferite (el trase o pereche de pantaloni roz de-a cuiva din fete) că drama se repetă. Zburară alte haine peste geam. Ea plîngea în hohote, încercînd să vomite. El era roșu, cu vinele la gît umflate. Durerile deveneau tot mai tăioase. Se ghemui, cu pumnii stîrnși, în spațiul mic dintre pat și dulap. Lovi iarăși niște borcane.

  Sub ferestre nu trecea nimeni. Întuneric, pustiu, liniște. Lună. Bătură îndelung în ușă, îngroziți că nu le va deschide nimeni și îngroziți că le va deschide, totuși, cineva. Liniște. Peste copaci, ferestrele celuilalt cămin erau întunecate toate. Nu se vedea nici maniacul pașnic care de obicei le pîndea pe fete lîngă tomberoanele de gunoi ca să-și desfacă brusc trenciul, împărtîșindu-și cu ele simpla bucurie a existenței. Era epoca dinainte de telefoane mobile, dinainte de internet, dinainte de viața pe pămînt. La mijlocul anilor 80. Peste trei zile, baba, trimisă de intendant (sau poate de intendent) să verifice bucătăriile și vc-urile înainte de a pleca în concediu, urca mahmură și supărată scările. De la etajul patru, dincolo de vc, venea un miros îngrozitor de rahat.

• Ce naiba, s-o fi spart vreo țeavă…

  P.S. Nu și-au mai vorbit niciodată, pînă la absolvire. Cînd unul îl zărea pe celălalt, trecea drumul pe partea cealaltă. Nu se știe nimic despre soarta ulterioară a verișoarei.

  Se apucă cineva să scrie „Romeo și Julieta, 20 years later”?

Am făcut zilele astea un interviu cu primarul general pentru Punkt de la Jurnal TV. Pînă aici, nimic ieșit din comun. Dar. În faza de documentare, mă uimi un detaliu: cineva dintre persoanele foarte apropiate familiei  mi-a zis că, de fapt, primarul general mai stă cu părinții și fratele său mai mic (deja destul de mare, cel care are afacere cu Borsec în Chișinău) într-un apartament cu trei camere de la Sculeni. Iar mama primarului, deși e de vîrsta pensionării, mai lucrează la bancă  pentru a-și ajuta băiatul să-și strîngă bani de o ipotecă. Situație delicată, originală chiar. Nu cred să mai existe primari de capitale care să nu-și croiască de un acoperiș de-asupra capului. Asceți de această categorie  nu prea s-au mai întîmplat pe acest picior de plai. Deci, pun acestă întrebare naivă primarului general, formulată cam în termenii: e bine sau rău ca un băiat trecut oarecum de 30 de ani să mai stea cu părinții? 

Pe de o parte, din umilul meu punkt de vedere, în moment ce probabil primarul apare acasă doar ca să-și lase capul ostenit de treburile urbei pe pernă, e ok, dar cum să-ți construiești în cazul acesta o „celulă a societății”, cînd preabine se știe că respectiva „asceză” nu prea face parte din lista de valori a domnișoarelor de astăzi, mai ales a celor care se visează prima doamnă a capitalei? Primarul se pierdu pe o clipă cu firea (pentru el, care are răspunsul mereu gata, e o performanță) și zise oarecum nehotărît că nu stă cu părinții. Unde stă? Stă și la Colonița. Și la Colonița mai presupune și o altă adresă, sau alte adrese. Colonița se află undeva la aproape 10 km de oraș. Dacă termini lucrul la 2-3 noaptea, tocmai bine să ai 10 km în față pentru aerisirea gîndurilor. Dar parcă nu-i credibil. Alți oameni apropiați primarului au zis că și-a luat și plapumă, și pernă la primărie. Nu e adevărat, dezminți primarul. Dar, dacă am mult de lucru și rămîn după miezul nopții să lucrez cu hîrtiile, mi se întîmplă să mă odihnesc cîteva ore pînă să încep ziua de lucru. Adică nu dorm la primărie, dar mă odihnesc cîteva ore înainte de o nouă zi, o nouă luptă cu gropile, țevile, tarifele și lagutele. A odihni probabil nu este sinonim absolut cu a dormi, ar putea presupune lipsa plapumei sau simpla sprijinire a frunții extenuate de birou. Probabil. E obligatoriu un lucru rău? Nu. Știu jurnaliști care dorm la birou în noaptea cînd dau numărul la tipografie, știu oameni din publicitate care nu apar acasă cîte trei nopți la rînd, moțăind pe un colț de canapea între filmări, știu oameni de afaceri care și-au vîndut apartamentele pentru a-și trata copilul de o boală grea și respectiv au dormit la birou o bună o jumătate de an… Sau poate primarul nu vrea să recunoască pentru a nu crea un fenomen de masă la primărie? Știți cum e cu exemplul bun, se prinde repede. Și vezi că toată armata de domnișoare și doamne onorabile circulă la 2 noaptea pe coridoarele lungi ale instituției în pijamale cu floricele și cu mapele cu inscripții „Urgent” pe ele… Dar, dacă există și o altă adresă, ce-i atît de rău sau indiscret în asta? Asta îmi era nedumerirea. Poate să facem o campanie – fiecare are dreptul la casă, chiar și primarii? Un flashmob ceva, o chetă? Aștept idei.