Organismul meu s-a opus pînă în ultima clipă să intre în armata de milioane a bloggerilor. Am tot făcut cercuri-cercuri, m-am fofilat, am rotit evaziv degetul arătător în aer, am lăsat să treacă pe lîngă urechi (de altfel, bine dezvoltate) somările colegilor, ironiile și chicotele lor aproape nevinovate (de trei ani tot încearcă să mă convingă să scriu și editoriale și nu le-a prea mers), am amînat, am amînat…
Acum (vreo 4 minute în urmă, dacă e să fiu mai exactă) am înțeles de ce. Nu-mi plac monoloagele. Îmi provoacă un leșin interior. Gust de leșie în cerul gurii. Îmi place dialogul. Trialogul. Dar, și mai mult, quatrilogul (auu, reguli gramaticale, m-ați părăsit?). Și, cel mai mult, octilogul. Cînd poți să te retragi cu cîțiva centimetri (atît cît să ai o panoramă bună) și să-i urmărești, zîmbind în (spre?) interior, pe ceilalți șeptilogi. O, și în ultimul timp a început să-mi placă tăcerea. Aș! Nu mi-o pot încă permite. E prea scumpă. Aștept niște reduceri.
Pai, se zice ca e greu pina incepi. Pe urma vin și dialoagele
nu stiu ce sa va zic
lumea pe care o citesc eu si-mi place zice ca limbajul inusi e dialogic. pentru ca, atunci cand vorbesti, te adresezi cuiva – chiar cuiva imaginat – si utilizezi cuvinte pe care le-ai preluat de la altii.
in sensul asta, monolog ar fi discursul care nu e adresat nimanui, si nu asteapta nimic in raspuns.
si nu prea cred ca nu va adresati nimanui, si nici ca nu asteptati nimic in raspuns aici
puteti sa va adresati mie, daca nu aveti altcuiva cui. dar pariez ca exista sute de oameni care abia asteapta sa va citeasca. si sa va raspunda.
asa ca nu va stresati, o sa fie si dialog – e deja dialog (si, apropo, ‘dia’ din ‘dialog’ inseamna nu ‘doi’, dar ‘intre. un fel de ‘cuvant intre noi’. conversatie.)
sint totusi o mare norocoasă să am asemenea parteneri de dialog, khora! cum a zis și corneliu de mai sus, e greu pînă începi. Și simt că greul a trecut. Probabil, reținerea mea se datora faptului că am avut, slavă domnului, posibilitatea să mă manifest și să mă autoexprim cît încape prin textele și fotografiile pe care le-am făcut, organizat sau ghidat în cadrul revistei și mi se părea că nu a rămas vreo parte din mine care să zică: nu m-am manifestat, dați-mi voie și mie! În privința asta chiar am fost (și sînt, probabil) o privilegiată. Totodată sper că am fost suficient de generoasă și cu talentele altora… Nimic mai frumos decît să vezi cum ceva bun se naște și crește sub ochii tăi!