Angela Brasoveanu

Îndeplinindu-ne datoria creștinească față de datoria creștinească a polițiștilor de la Varnița, înaintăm cîteva învîrtituri de roți mai aproape de visul Karei. Grănicerii. Transmit pașapoartele prin geamul deschis. Kto iz vas Kara Baptista? Grajdane dalinego zarubiejia pot să treacă granița doar pe la punctul central. Și dacă de exemplu ne luăm viteză și trecem în trombă prin vamă? Ce o să ne facă? Întrebă Kara. Centura de siguranță mă gîtui încurcîndu-mă să mă întorc spre ea cu grația ce mă caracterizează. Kara se făcu mică pe bancheta din spate. Just for fun! se scuză ea… O luarăm în trombă, dar în direcția de unde venisem. Salutîndu-i ca pe niște vechi prieteni pe polițiștii mitomani. 

Încă 2 km de zări albastre și gropi negre. 

Vama corectă

Deschideți portbagajul! Îl deschid.  Mda. Un mănunchi de pene de struț și de fazan rămase de la o ședință foto. Adidașii care așteaptă răbdători și deja dezintresați un avînt sportiv ce întîrzie cronic. Un șold de mistreț congelat făcut cadou de Paști de Angelina T. Trei legături cu reviste de la retur. Tăcere. Dau mărunțel din buze. Polițiștii n.2 îmi zic patern: n-o să vă dea voie să treceți cu astea… Poate să vi le las și le iau cînd mă întorc, întreb conspirativ. Dacă nu vă dau voie, bine. Zic ei, la fel de conspirativ. Ghinion, în fața noastră oprește un autocar. 40 de oameni care au de îndeplinit același formular de intrare într-o țară care nu există. Prindem coadă. Bărbați în scurte de piele. Bărbați fără scurte de piele. Păr tuns căpăcică. Femei cu blugi brodați cu fir „de aur”. Femei cu retuji. Evident, la ghișeul nostru coada se mișcă mai greu. Legea nefericirii universale. Kara se apleacă spre mine și vorbește  în franceză: cum crezi, ce caută toți oamenii aceștia în Transnistria? Se duc după un sac de cartofi de sămînță, îi zic la fel de încet. Dar de ce vorbești în franceză? A, să nu înțeleagă ceilalți 40 din jur, normal… Peste vreo oră și jumate sîntem în sfîrșit înregistrate (frate-meu are permis de serviciu) și astfel îmbunătățim statisticile transnistrene cu numărul de turiști care i-au vizitat. De ce nu ne pun ștampilă, clipește Kara dezamăgită. Pentru că intrăm în Neverland. Acolo ștampilele sînt de polen de ghiocei. Deschidem iarăși portbagajul. Se adună consiliu de grăniceri. Gravi. Tăcere.   Ce literatură e asta? Am uitat să las returul la birou, zic. Nu e convingător.  Răsfoiesc în gînd revista. Mdaaa. Numărul nostru patriotic, cu tricoloare,  președinți și creieri de vită… numai bun de dus în Transnistria. Le numără. 31. Răsfoiesc cu două degete, dar într-un mod ciudat, doar pe un colț, fără să vadă mai nimic. Parcă ar număra banii. Pot să vi le las aici, dacă nu vreți să corup poporul transnistrean… Nu-nu-nu. Citobi eto bilo v poslednii raz, îmi ziseră pe un ton didactic. 

Transnistrian fake

E pentru prima dată cînd mă bucur să văd un tanc. Stă țanțoș pe piedestal, demonstrîndu-i Karei că e într-o zonă specială. Trecem ca ntr-un film retro de-a lungul unui gard de beton pe care e scris cu litere de un metru ceva de bine despre pmr. Facem un cerc, trecem Nistrul ca să vedem și cetatea Tighinei. Secolul 12? Secolul 15? Pare un fake. Acoperișul e prea nou pentru o cetate, zise Kara, mijind ochii din cauza soarelui de apus. Chiar nu se poate rezolva  problema Transnistriei? Nu, contrabanda convine tuturor. Știi ce gelos a fost Voronin cînd nu a fost trimis el ca președinte în Transnistria, ci Smirnov? De asta nici azi nu-l poate înghiți, ca în bancurile cu polițistul care zice “pe banii mei te-ai dus pe Canare”? Traduc, pe cît posibil de infidel. Încărcăm sacul cu cartofi și mieii. De ce vopsiți copacii cu alb? Întreabă Kara mirată. Ca să nu se urce urșii pe ramurile subțiri și să le rupă. Trecem pe la supermarketul Sherif să luăm cognac Kvint, unicul suvenir din această zonă de vis. Supermarketul meu de la Bruxelles nu este atît de mare și curat, zice Kara. Îi povestesc cum s-au pricopsit transnistrenii cu spirtul de cognac al Moldovei, lăsînd-o, a cîta oară, cu toate buzele umflate. În stînga supermarketului se înalță ca un cozonac Arcul de triumf, în dreapta – bezeaua Memorialului și cimitirul. Sînt prea noi, prea renovate, prea colorate, se miră Kara. Propaganda! Memorie bine gonflată!. Such a strange place!  Kara are aparat de fotografiat, dar nu face niciodată nicio poză, oriunde s-ar duce. Ea singură nu înțelege de ce. Păstrez totul în cap, zice ea. Ce ordine trebuie să ai într-un asemenea cap și cîți angajați care să aibă grijă de ea, mă gîndesc eu, dar tac.  La vamă salutăm grănicerii vigilenți care se adună iarăși să ne numere revistele. La benzinăria de la Bulboaca ne tund lejer cu 3 litri de benzină la cei 15 plătiți. Kara vorbește la telefon. Știi, chiar acum am ieșit din Transnistria! Tipul de dincolo exclamă: I’m so gelous! Gropile apar și dispar în întuneric ca niște guri cariate de la Frumusețe pe muchie de cuțit. Dintr-o eroare de pilotaj o luăm pe strada Muncești, cea mai lungă stradă din Europa. Dintr-o dată gropile din afara orașului par un fel de murzilka virgină în comparație cu asfaltul munceștean. Dacă e să faci un film trash și fără filosofie despre o zonă unde nu se întîmplă nimic bun, strada Muncești ar trebui să fie în top list ca locație. Gropi, saraie, putoare, gropi, saraie, putoare. Lipsea o domnișoară în scurtă roșie, ciorapi negri de plasă cu un prosop cu pîine și sare în mîini. For you, Kara. 

Găina patrupedă

Nu mănînc decît găină, în general am fost vegetariană, dar acuma se adaptează la viața de om normal. Ce moldoveni de treabă gătesc găină de Paști?  Răciturile de curcan o lasă rece. Ok. În zece minute va fi gata găina specială moldovenească. Cred că fac o glumă bună. Kara mănîncă, zicînd din cînd în cînd – mmmm. Această găină are such a lot of taste! N-am mai mîncat o asemenea găină! Influența Cernobîlului, zic. Cresc mari și sînt pline de gust! Ne uităm cu fiică-mea una la alta. Gluma se îngroașă.  Dau discret la o parte bucățile ce trădează originea de arheopterix behăitor. Some more wine? Ce vin! Totul la voi are atîta gust!! Și de ce nimeni nu știe de Moldova?…

(poate va urma)