de cate ori am incercat, cu totii, sa ne controlam emotiile – si nu am reusit?
cu cat mai mult luptam impotriva lor, cu atat mai mult pare ca ele se accentueaza – ca sa accentueaza tristetea si disperarea si frustrarea, si ca nu mai putem face nimic.
lumea care practica terapii filosofice zice ca, de fapt, emotiile nici nu sunt o problema – problema e insasi incercarea noastra de a le controla.
emotiile nu pot fi controlate. ele sunt o reactie instinctiva la ceea ce ni se intampla – sunt hardwired in structura personalitatii noastre.
ceea ce putem controla sunt actiunile noastre, nu emotiile. ceea ce alegem sa facem intr-o circumstanta data.
cea mai buna strategie – zice lumea care se pricepe – este acceptarea emotiilor, nu incercarea de a le controla.
de exemplu, daca te temi sa vorbesti in public asta nu inseamna ca trebuie sa te inchizi in casa si sa nu faci nimic – ceea ce poti face e sa-ti zici ‘ok, mi-e frica. dar o sa incerc sa fac tot ce depinde de mine ca sa fie bine’.
daca te temi ca cineva o sa te respinga asta nu inseamna sa eviti sa-i spui ca-ti place de el – poti sa-ti zici ‘ok, am emotii. nu pot controla asta. dar pot sa-i spun ceea ce simt’.
am invatat mecanismele de acceptare de genul asta in timpul migrenelor mele. am dureri groaznice de cap – si nu prea exista pastile suficient de reliable ca sa ma ajute. durerile se intensifica daca ma misc. asa ca lucrul pe care il faceam, in timpul durerilor, era sa stau nemiscat – si atent la durere, pentru ca durerea era singurul lucru la care puteam sa fiu atent.
treptat, examinandu-mi durerea, am ajuns s-o cunosc foarte bine – sa-i stiu toate tipurile, felul in care pulseaza si se modifica intensitatea, tipurile de respiratie care o linistesc putin. si, treptat, am ajuns sa constientizez si alte senzatii ale corpului meu – felul in care se ating umerii de perete, palmele puse una peste alta, genunchii stransi, incordarea in muschii cefei.
m-am invatat, fara sa fac vreun efort, sa-mi accept durerea. sa nu lupt impotriva ei. si atunci am reusit sa simt si altceva in afara de durere.
acum, in multe cazuri, pot functiona ok chiar daca ma doare capul – imi zic ‘ok, ma doare capul. acum o sa fac un pas. ok, ma doare capul. acum o sa fac inca un pas. ok, ma doare capul. acum o sa zambesc’.
acceptarea a devenit, asa, un fel de mecanism integrat in corpul meu. pe care o pot aplica asupra a foarte multe lucruri care mi se intampla – insultele din partea altora, judecatile dure, esecurile. imi zic: ‘ok, un cunoscut a ras de mine. si? ok, ma simt prost din cauza asta. dar consider ca actiunea mea a fost corecta. si pot actiona asa si in continuare, indiferent cum ma simt’.
in situatiile astea, acceptarea nu are conotatia de ‘aprobare’ – mai curand de constientizare clara a ceea ce ti se intampla, intelegere clara. atunci cand accepti ceva, incetezi sa-ti faci griji in raport cu lucrul ala. si nu te mai lupti – si nu-l mai accentuezi asa.
asa s-a intamplat cu durerile mele de cap – cand am inteles ca ele nu vor trece, indiferent ce as putea face ca sa le opresc, am inceput sa functionez ok chiar daca le aveam in continuare. asta nu inseamna ca ma bucur ca le am. doar ca sunt ok cu asta. pentru ca stiu ca tot ce pot face e sa continui sa traiesc. si durerile astea n-o sa ma omoare.
lumea care practica la modul serios un mod de viata filosofic a venit cu strategii foarte concrete pentru a actiona ok, indiferent ce ti se intampla.
tehnica mea favorita poate fi formulata in doua moduri.
in terapia bazata pe acceptare si angajament modelul e urmatorul:
1. accepta – inceteaza sa lupti cu emotiile tale, cu reactiile tale, cu disperarile tale – inceteaza sa incerci sa le controlezi – pentru ca ele nu sunt sub controlul tau, iar ceea ce nu e sub controlul tau nu merita sa te afecteze.
2. alege – alege o directie care ti se pare corecta. un mod de a actiona care ti se pare corect. fixeaza-ti un scop, spre care tinzi, la care vrei sa ajungi. si o strategie – o serie concreta de pasi pe care ii poti urma ca sa ajungi acolo.
3. actioneaza – fa ceea ce ai decis la etapa 2. fara sa-ti faci griji.
in terapia morita si in constructive living se merge pe un model similar:
1. constientizeaza ce ti se intampla – nu incerca sa respingi sau sa rationalizezi lucrurile. sa te ascunzi dupa deget. sa-ti spui i’m not here, this isn’t happening. incearca sa intelegi.
2. accepta – inceteaza sa lupti cu lucrurile cu care nu poti lupta. atunci cand incerci sa te lasi de fumat, de exemplu, nu poti lupta impotriva dorintei de a fuma – dar poti lupta impotriva actiunii de a fuma.
3. actioneaza – continua sa faci ceea ce trebuie facut, indiferent cum ti se pare asta. sa faci tot ce depinde de tine. pentru ca actiunile pe care le faci – doar ele – depind de tine. si anume de ele esti responsabil. cum se zice in crestinism – vom fi judecati dupa fapte, nu dupa intentii.
astea ar fi doua moduri de a operationaliza unele lucruri despre care vorbeau inca stoicii – de a continua sa actionezi, sa faci ceea ce trebuie sa fie facut, indiferent de circumstante.
este o poveste mica despre asta – un tanar a venit odata la un intelept si l-a intrebat: ‘cum pot sa obtin entuziasm pentru ceea ce fac?’. inteleptul i-a raspuns: ‘entuziasmeaza-i pe altii’.
sa facem ceea ce putem face. ceea ce depinde de noi.
Wow!!! WOooooooooooW!!!!
ah.. stii, are efect calmant textul
mersi
probabil stii de asa ceva ca “stiu de asta, dar nu inteleg” adica posesia cunoasterii a ceva nu duce la patrunderea ei in mine. asa e si cu acceptarea. stiu ca e posibil, dar acceptarea cere atata timp si forte! si a mers la un singur lucru, dar cat a trecut! Dar oare mai multe? Sunt nu doar sentimente, dar si oameni a caror sentimente trebuie sa le intelegem si acceptam, iar oameni sunt muulti..
ah da. tocmai gandisem si eu la acceptarea sentimentelopr aseara, dar ce ma lasase rece era impresia de pasivitate inclusa. solutia ta catre liniste e buna, ca contine pasul 3 – actiunea. thx
Hmm.. interesant articol.
Cel mai simplu mod de a implementa aceasta tactica este sa nu-ti faci griji ca vei intirzia atunci cind esti in drum. Am in vedere ca daca esti in transport deja, timpul in care ajungi depinde doar de sofer si de trafic – NU de tine. Puterea ta s-a terminat atunci cind ai decis sa te trezesti mai tirziu sau sa iesi din casa nu la timpul planificat; dupa asta nu mai conteaza ce faci.
Eu prefer sa merg pe jos, pentru ca in asa fel in mainile mele ramine controlul – daca simt ca intirzii, pot sa fug sau sa calatoresc cu transportul public.. adica am citeva variante.
Aceasta situatie este una obisnuita, deci fiecare poate sa inceapa cu asta.
Cindva experimentam cu durerea si pot sa spun ca la un moment dat am ajuns sa fiu capabil nu doar s-o tolerez, dar si s-o savurez. Cercetarea s-a oprit la aceea ca eram in cautare de tipuri de dureri care pot fi placute (pentru ca nu toate tipurile puteau fi manipulate in asa fel).
Una din metode e sa te concentrezi asupra unei probleme de nivel logic (i.e. nu fizic; daca cineva stie despre “stiva de retea” – analogia va fi clara; daca nu – http://railean.net/index.php/2008/01/20/humans_software_hardware_abstraction)
Asa s-a primit ca de atunci doar asa probleme ma macina, si pot sa spun ca e foarte greu… sa nu poti sa adormi ca un om normal, si primul gind care iti trece prin cap atunci cind devii constient – e aceeasi problema care nu ti-a dat pace cind incercai sa adormi.
Si asta ma aduca la ultimul detaliu important – “intelege” vs “accepta”. Cred ca fiecare are propria strategie, in cazul meu – nu pot accepta ceva daca nu inteleg acest lucru/fenomen/eveniment. Cu problemele simple – e simplu. Cu acelea complicate, nu e. Uneori mi se intimpla sa inteleg probleme, dar sa n-o accept pentru ca nu sunt de acord. Imi ramine un singur lucru – sa racnesc universului “I disagree”.
1. ai ales sa vorbesti despre frica, rusine si dependenta in situatii non-dilematice. Dar mai exista cazuri cind nu e deloc evident ca emotiile (fie, si dependenta) trebuie ignorate sau dimpotriva, ‘ascultate’. i mean, there’s dignity in indulging one’s passions…E nevoie de un criteriu aici.
2. adesea, emotiile sunt un semnal, si atunci de ce sa le ignoram? frica, de exemplu: daca mi-e frica, nu inseamna neaparat ca trebuie sa actionez regardless. poate frica e semn ca e cazul sa mai astept (slow!)), ca inca nu sunt gata..
3. daca faci prea multe lucruri ignorindu-ti emotiile, poti ajunge la o stare de alienare fata de propriile alegeri. ignorind ceea ce simti te comporti de parca nu ai avea emotiile pe care le ai – de parca ai fi alta persoana. iarasi, teoria asta se cere detaliata un pic..
Alex, bun retetar.
doar ca eu vin cu partea intrebarilor. adica a intelegerii a ceea ce traiesti. Maria are dreptate, consider, macar din perspectiva ca merita sa gandesti ce se intampla cu tine. dar asta e deja o a doua etapa.
Cioran spunea, referindu-se la durerea cauzata de iubiri neimpărtășite că cea mai mare problemă a noastră este încercarea de a-l uita pe celălalt. de a ieși din cadranul creat de relație.
și îmi amintesc și de Epicur. frica de greși generează emoții. aceste emoții nu ne permit să acționăm. dar totodată fiecare dintre noi are dreptul la greșeală/atom din atom face deviere, deci corp/ știi tu povestea.
deci numai trăirea intensă a emoției permite depășirea ei.
după aceea o putem categoriza și deconstrui.
și multe multe altele
@ Anonimous: multumesc
@ winter: ma bucur tare mult de ceea ce-mi spui – intotdeauna mi-am visat sa scriu texte calde si calme si care sa ajute oamenii. o prietena mi-a spus ca anume asta asteapta sa citeasca la mine pe blog – si-mi pare bine ca ma tin de cuvant
@ olga: you’re welcome
– ceea ce zici despre pasivitate e interesant – o vreme ma gandeam si eu in termeni de pasivitate, si e placut uneori sa fii asa 
– dar te blochezi. si te faci mult mai trist si mai singur atunci. cand faci ceva, iesi din blocarea asta.
@ Robot: in felul in care inteleg eu acceptarea, ea nu se suprapune peste aprobare – sa accepti ceva nu inseamna sa spui ‘e bine ca e asa’, doar ‘e asa’. sa accepti inseamna sa vezi clar si sa nu incerci sa te ascunzi de ceea ce vezi
altfel, empatizez si eu cu cazul cu troleibuzul si cu nedormitul 
@ maria: iiiiiiiiiiiii
ce bine ca te intalnesc si aici. le iau pe rand.
– dar mai este aici ceva – nu am zis nici ca trebuie sa actionam fara sa tinem cont de emotii. exemplul pe care il dai tu, cu frica si asteptarea se inscrie perfect in logica asta – simti initial o senzatie interioara de nesiguranta, o privesti atent si-ti dai seama ca asta e de fapt frica, incerci sa-ti dai seama de ce ti-e frica si realizezi ca nu esti pregatit, si atunci decizi ce actiune trebuie sa faci – sa astepti pana esti gata. mie mi se pare ca se inscrie exact in tiparul de care vorbeam in postare. nu-ti lasi frica la o parte, dar o recunosti, o accepti si actionezi.
– nu poti accepta ceva ce ignori. e vorba doar sa detasezi ceea ce poti controla de ceea ce nu poti controla, si sa nu confunzi domeniile astea doua – si atunci te linistesti. si poti actiona ca un intreg.
1. nu am spus niciun moment ca emotiile ar trebui ignorate. am spus doar ca nu le putem controla, si ca nu trebuie sa incercam sa le controlam. ignorarea e tot o incercare de a controla – incercam sa le ignoram atunci cand ne zicem ‘nu vreau sa fie asa, o sa ma comport ca si cum n-ar fi’. ceea ce putem controla sunt actiunile – si, in loc sa ne controlam emotiile, tot controlul nostru se poate duce inspre actiuni, si sa lase emotiile libere.
2. ca nu-i ignorare am zis mai sus
3. poate m-am exprimat eu aiurea – nu e vorba de a renunta la emotie pentru a lua decizii strict rationale – sau decizii conforme cu anumite principii pe care le ai. nu ignori, doar accepti
am mai clarificat putin lucrurile?
@ angela: vorbesti de depasirea emotiilor ca si cum ele is ceva ce ar trebui depasit, categorizat si deconstruit dupa ce le traiesti
incercarea de a uita face ca lucrul ala sa revina cu si mai multa forta. strategia acceptarii functioneaza diferit – nu te impotrivesti emotiilor astora care te coplesesc, esti atent si la frica de a gresi, esti atent si la emotiile pe care le genereaza ea – nu incerci sa le eviti, nu incerci sa le uiti sau sa le refulezi, doar faci ceea ce stii si simti si intelegi ca trebuie sa faci aici si acum. si asa apare devierea / clinamenul atomilor 
de ce?
is de acord cu pasajul din cioran pe care il dai – nu l-am prea citit, in rest – dar incercarea de a uita e ceea ce ne forteaza sa ne amintim
si care-s astea multe multe multe altele?
imi povestesti?
@ all: multumesc de trecere. sorry daca a fost un pic cam incurcat raspunsul meu / mi se incurca genele si fug la somn. drag.
acceptarea!!!!!!!!!!!
hmm…interesant!!!
dar cred ca intr-o oarecare masura oamenii isi pot controla emotiile.
imi pot stapani zambetul sau lacrimile,
si pot sa imi controlez frica…
Cum? simplu prin dragoste fata de tot si de toti!!!
cand am descoperit marea dragoste – emotile le comand la pachet, cand am nevoie de ele.
dar daca le comandati e bine, exista un singur si mic risc – Nebunia!!!
alex, pai si eu ma bucur sa te citesc aici)
cind scriam acel comentariu, tot reveneam la exemplul cu migrena, care mi se parea de fiecare data excelent. acolo ai redat exact fenomenul de acceptare. totusi, alteori scrii de parca ignorarea emotiilor in practica ar fi o consecinta logica a acceptarii lor. de aia am si insistat pe exemplul fricii: mi se pare ca pina la urma, chiar si dupa ce accepti ca ti-este frica, daca decizi, totusi, sa mergi inainte, pai decizi sa te comporti de parca nu ti-ar fi frica deloc, ceea ce este de fapt o ignorare a fricii. Cu siguranta, exista cazuri in care tocmai asta e alegerea corecta, ziceam doar ca ar fi bine sa ne concentram un pic pe problema asta, sa stabilim un criteriu pentru a completa teoria.
inteleg cum poti face un pas accepting migrena care te chinuie. dar cu frica, mi se pare, e altcumva. si aici o fi rindul meu sa ma explic, si acum n-am timp…dar intuitia pe care ma bazez este ca durerea nu iti apartine intr-un mod la fel de organic cum iti apartin emotiile. chiar daca iti ignori durerea, nu cred ca exista riscul sa ramii cu senzatia de alienare (damn, nu am fost eu insami, i did’d do justice to my headache..). cu emotiile, insa, exista acest risc: poti simti, post-factum, ca te-ai tradat, ca nu ai fost tu insuti cind ai facut ceva in pofida fricii (sau durerii sufletesti sau miniei sau accesului de bucurie sau sau sau…). Does this make better sense?
@ uliana: mmmmmm
zambetul si plansul nu sunt emotii. sunt actiuni. si frica – iti poti controla actiunile, poti sa intelegi ca nu ai de ce sa-ti fie frica si atunci ea se dizolva. dar insasi frica nu prea cred ca o poti controla. si dragostea de care vorbesti tu – nu tu esti cea care iti controleaza emotiile, ci El te ajuta la asta 
@ maria: hai sa luam un exemplu. ref la frica.
mi-a fost frica la prima prelegere de logica comunicarii pe care am predat-o semestrul trecut. ma temeam ca lumea ar putea sa rada de mine, ma temeam ca as putea sa vorbesc prea teoretic si ca o sa-i pierd, ma temeam ca o sa-mi pierd vocea, ma temeam ca nu-mi cunosc la perfectie materialul (nici acum nu zic ca-l cunosc la perfectie, doar ca i have a good working knowledge of it), ma temeam ca nimeni n-o sa ma asculte.
ceea ce trebuia sa fac era sa tin prelegerea aia. a tine o prelegere nu depinde de starea ta emotionala. poti sa tii o prelegere si fiind plictisit (asa cum sunt sigur ca o fac multi profi), si entuziasmat, si gandindu-te la altceva, si – ca in cazul meu – fiindu-ti frica.
ce am facut? am iesit in fata studentilor, am zambit, mi-am pus foile pe catedra, m-am uitat la ei, mi-am dat seama ca daca raman la tribuna o sa-i pierd, m-am apropiat de primul rand, m-am sprijinit de o banca si am zis ceva de genul ‘buna. imi spune alex cosmescu. vom avea impreuna un curs de logica comunicarii. e ceva ce mi se pare superinteresant pentru ca vom studia ceea ce facem noi zi de zi – argumentarea. si ne vom invata sa intelegem ce facem, de ce facem asa si cum putem s-o facem mai bine’.
pentru lumea care statea in banci in fata mea era irelevant cum ma simt. daca mi-e frica sau sunt entuziasmat. conta numai sa-i prind. si i-am prins. desi imi era frica. si, daca m-ar fi intrebat cineva, i-as fi recunoscut asta, la sigur. si eram perfect constient de transpiratia pe palme sau de tremurul vocii, in anumite momente.
are sens pentru tine exemplul asta?
nu am facut-o in pofida fricii. am facut-o pur si simplu. pentru ca era important pentru mine. si actiunea mea a fost acompaniata de frica. si a fost perfect in regula asa. si nu am incercat sa ma lupt cu frica – s-o resping – s-o refulez – sa actionez ca si cum nu mi-ar fi frica. doar am actionat asa cum am crezut ca o cer circumstantele. fiind perfect constient de faptul ca mi-e frica.
poate altcineva in locul meu si-ar fi zis ‘nu trebuie sa-mi fie frica, ce sa fac, cum sa lupt cu frica asta… hai sa actionez ca si cum nu mi-ar fi frica’ – si atunci, da, ar fi fost alienare de sine si refulare si lupta interioara. dar eu, atunci, nu functionam in sistemul asta.
alex,exemplul are sens, desigur) Doar ca nu inteleg de ce spui ca nu ai facut-o in pofida fricii. Inteleg ca atunci cind descrii situatia, ti se pare mai natural sa spui ca ai facut-o pentru ca era important. Dar asta nu exclude ca ai facut-o in pofida fricii. Cred ca ‘in pofida’ implica tocmai prezenta fricii in timpul actiunii, fara incercari de a o refula sau respinge, nu?
am spus si mai devreme: nu cred ca e rau sa actionezi in pofida fricii sau a altor emotii. Ba de multe ori tocmai asta trebuie sa facem. si inteleg ca tehnica ta e mai inteleapta decit cele de tipul ‘invinge-ti frica, nu-ti mai fie frica bla-bla’ pentru ca it doesn’t simply beg the question. Cred ca sunt de acord cu majoritatea chestiilor pe care le-ai scris in postare si in comentarii, doar ca ma gindeam ca sunt necesare citeva completari. in special, o mica teorie despre modurile in care poti accepta o emotie, si despre cum determinam daca o emotie trebuie acceptata sau ignorata sau traita din plin.
@ maria: in felul in care inteleg eu expresia, ‘in pofida’ ar insemna ‘impotrivindu-ma’, ‘luptand cu lucrul respectiv’ – tocmai cu intentia de a-l refula / a lupta cu el.
de exemplu, spunem ‘X a facut ceea ce a vrut in pofida tuturor greutatilor’ atunci cand X a luptat cu greutatile respective – le-a contracarat, s-a impotrivit lor. continua sa fie afectat de ele, dar una dintre intentiile lui putea fi tocmai sa demonstreze ca poate face asta. pe cand ceea ce zic eu ar fi ‘X a facut ceea ce a vrut pt ca credea ca actiunea respectiva e cea corecta’. in felul in care inteleg eu lucrurile – dar nu stiu daca aplic corect expresia – atunci cand iti interpretezi actiunea ca ‘actiune in pofida a ceva’ o pozitionezi ca ‘impotrivire la lucrul respectiv’. si continui sa te raportezi la obstacole.
pe cand ceea ce zic eu e un pic diferit. daca, in schimb, raportezi actiunea pe care urmeaza s-o faci pur si simplu la convingerile si intentiile tale, atunci ea nu mai depinde de obstacolele respective – e pur si simplu actiunea pe care ai vrut s-o faci, si ai facut-o, in cel mai potrivit mod tinand cont de circumstantele date. nu in pofida lor
o sa ma gandesc la ceea ce zici – o ‘mica teorie despre modurile in care poti accepta o emotie’ – dar ref la ignorare – nu cred ca vreo emotie merita ignorata. si nici nu stiu daca ne traim din plin emotiile, sau traim din plin o situatie ceva mai ampla, care include si emotii, si reactii la exterior, si evenimente. traim din plin o anumita actiune, nu? tu cum crezi?
sper ca are cat de cat sens ceea ce zic aici. revin m tarziu
Alex, intr-adevar, intelegem diferit sensul prepozitiei ‘in pofida’: eu credeam ca a face ceva in pofida fricii inseamna pur si simplu a nu se lasa coplesit de frica si sa faci, totusi, ceea de ce iti este frica. acuma, nu stiu nici eu daca folosesc expresia corect))
si totusi: oare nu lupti putin cu frica atunci cind o accepti si decizi sa actionezi? nu cred ca a lupta inseamna neaparat a refula..
Am insistat pe ignorare pentru ca fac o diferenta intre discursul interior despre emotii si actiunea pe care o intreprindem (in contextul anumitor emotii). Discursul poate fi plurivoc: ‘accept, dar…’. Actiunea, pe de alta parte, e univoca: actionez sau nu. In discurs nu ignoram emotiile ci ni le descriem, le acceptam, poate incercam sa le plasam intr-o anumita configuratie de motive. In actiune lucrurile stau mai simplu: ai de ales intre da si nu. In cazul in care actionezi desi ti-e teama, iti ignori emotia in scopuri practice. Dar la nivel de discurs interior o accepti, desigur. ce zici?
@ maria: nici eu nu stiu daca o utilizez corect
acceptarea e si ea univoca. ca si actiunea. fie accepti, fie respingi. a incerca sa explici sau sa plasezi emotiile intr-o configuratie de motive – e o incercare de a ti le interpreta – ca in psihanaliza, de ex 
asa cum e o corelatie intre ploaie si numarul umbrelelor deschise de pe strada 
dar nu e neaparat sa-ti iei umbrela daca ploua.
pur si simplu daca faci o actiune fara sa te lasi coplesit de frica, nu vad sensul in a o descrie altfel decat ‘nu m-am lasat coplesit de frica’; spunem ‘am facut asta desi imi era frica’ sau ‘in pofida fricii’ atunci cand avem senzatia ca frica ar putea interfera cumva cu actiunea noastra – cand ar putea s-o blocheze. dar niciun sentiment, nicio emotie nu poate bloca actiunea. metafora utilizata in morita therapy e ca emotiile sunt ca fenomenele naturii – nu are sens sa te lupti cu ninsoarea sau sa incerci s-o opresti, nu? poti sa-ti iei umbrela – sau sa-ti pregatesti masina pt iarna – sau sa-i cureti efectele. dar asta nu inseamna a lupta cu ea – si nici a o ignora. si nu zici ‘am iesit in strada in pofida ninsorii’; zici doar ‘am ramas in strada (sau am mers la protest) impotriva ninsorii’. si, in al doilea caz, incerci sa te impotrivesti ei, intr-un anumit sens.
cum ti se pare analogia?
si ref la ‘accept, dar’ – nu cred ca poti spune asta
ceea ce pare a fi diferenta dintre noi in privinta asta – daca inteleg eu bine – e ca tu zici ca actiunea e cauzata de emotie. sau poate fi cauzata de emotie. ‘am fugit pentru ca mi-era frica’. daca as reformula, n-as zice ‘fuga mea a fost cauzata de frica’ – ci m curand ceva de genul (daca as extinde) – ’situatia aia imi ameninta integritatea corporala. in situatiile astea, corpul face tot cea de ce are nevoie ca sa supravietuiasca. se incordeaza abdomenul, devin agitat, inima bate mai repede. asa ca am fugit’. ideea e ca nu stabilesc o relatie cauzala directa intre actiunea de a fugi si emotie. doar o corelatie
Alex, scuze ca iti raspund tirziu. Hai sa incep cu sfirsitul: nu, eu nu cred ca actiunile noastre sunt cauzate de emotii. E ok sa spui ‘am fugit pentru ca mi-era frica’, pentru ca asa ne-am obisnuit sa vorbim, dar nu cred ca cel care spune asta chiar crede ca frica a fost cauza. Cred ca emotiile sunt ca niste vectori ai fortelor ce actioneaza asupra noastra.Liberul arbitru ia decizii, implicit sau explicit, asupra cursului actiunilor noastre. Daca decidem asupra unei actiuni ce contravine unei emotii puternice pe care o simtim la moment, ii opunem forta. De aceea spuneam ca actionam in pofida fricii: acceptam ca ne este frica,dar pentru ca frica e o forta, trebuie sa depunem un efort pentru a face lucrul de care ne temem. A opune forta nu inseamna a refula sau a ignora.Dimpotriva: identificind frica drept forta care trebuie contracarata, o luam in serios. Acest model mi se pare plauzibil pentru ca atunci cind fac ceva de care mi-e frica, simt o tensiune pe tot parcursul actiunii. Frica e mereu acolo, si eu lupt mereu cu ea, de aceea actionez in pofida fricii.
Deci daca fugi pentru ca ti-e frica, nu inseamna ca frica a fost cauza fugii. Frica a fost un afect care ti-a prezentat o optiune. In acest caz, ai ales sa te conformezi fortei care actiona cu cea mai mare forta asupra ta. desi, mai depinde si de alte chestii. alegem in masura in care suntem rationali. exista praguri dincolo de care nu mai suntem rationali.
Cit despre modelul tau, sa vad daca inteleg: afectul are o corelatie fiziologica, si cauzele care determine actiunea sunt toate la nivel fiziologic?
cit despre acceptare univoca…sa vedem. Eu ziceam ca discursul e plurivoc, iar acceptarea e parte din discurs. Fie, acceptarea e univoca, dar pentru ca face parte dintr-un discurs, poti spune ‘accept, dar..’. what do you think?
@ maria:
mmmmm
o sa ma gandesc la asta – si o sa incerc sa vad la ce ajung.
deocamdata, ceea ce-mi zic e ca a spune ‘accept, dar’ inseamna altceva decat acceptare – poate eu folosesc cuvantul asta intr-un mod prea idiosincratic
multumesc ca mai treci pe aici
drag